Anxietatea. Când nu mai poți fugi de tine
Anxietatea. Când nu mai poți fugi de tine
Sunt oameni care vin în terapie și spun: „Nu știu ce am… parcă mă apasă ceva… parcă nu pot respira…”. Și de multe ori, ceea ce numesc ei „parcă” e, de fapt, o formă de anxietate. Dar nu una simplă, care să poată fi explicată în câteva rânduri. Ci una care vine din adânc. Din trecut. Din rănile tăcute care n-au avut voie să doară.
Anxietatea nu e doar o teamă. E o ruptură. Între ceea ce simt și ceea ce pot să arăt. Între ce aș avea nevoie și ce mi s-a spus că „nu e voie”. Între mine și mine.
Sunt zile în care inima bate prea tare fără motiv. Zile în care nu poți dormi, dar nu știi de ce. Te trezești cu un nod în stomac, cu un gol în piept, cu o neliniște care nu are nume. Și toți din jur îți spun să te liniștești, că nu ai de ce să te îngrijorezi. Dar în tine e haos. În tine e o întrebare care nu a primit niciodată răspuns.
Am învățat că anxietatea nu vine pentru că suntem slabi. Ci pentru că am fost puternici prea mult timp. Pentru că ne-am ținut emoțiile închise în cușcă. Pentru că am crescut în case în care nu era loc pentru frică, rușine sau plâns. Așa că am învățat să le ascundem. Să zâmbim. Să performăm. Să fim buni. Să nu deranjăm. Și într-o zi, toate astea explodează înăuntru, sub forma unei neliniști care nu mai tace.
Terapia nu „vindecă” anxietatea. Dar creează un spațiu în care nu mai trebuie să te prefaci. Un spațiu în care poți să stai cu tine, exact așa cum ești. Cu toate neliniștile tale. Cu toate tremurările. Cu toate fricile care până atunci ți-au fost rușine.
Și încet, în ritmul tău, începi să-ți dai voie. Să simți. Să pui în cuvinte ce nu s-a spus. Să te uiți cu adevărat la ce te doare. Să-ți asculți corpul. Să-ți auzi nevoile. Să te iei în serios.
Anxietatea nu dispare bătând din palme. Dar se domolește atunci când înveți să stai cu ea, nu împotriva ei. Când înveți să nu mai fugi. Când înveți să te asculți cu adevărat. Când înțelegi că nu ești stricat. Ci doar obosit de cât ai dus singur.
Uneori, anxietatea e doar felul în care sufletul tău îți spune: „Te-ai îndepărtat prea mult de tine. Întoarce-te”.
Și poate că tocmai atunci începe călătoria înapoi.
Sebastijan Scopu
Psihoterapeut Gestalt · Timișoara
