În căutarea perfecțiunii. Ce este perfecțiunea și de ce nu mă lasă să fiu eu?
Ți se întâmplă des, foarte des chiar să te întrebi sau să te ghidezi, mai mult sau mai puțin conștient, după întrebarea: ce impresie las? Ți se întâmplă să te simți împovărat, stresat de încercarea de a fi fără de greșeală? Dacă da, probabil că uneori ai avut și sentimentul că ești într-o goană continuă în care încerci să faci totul foarte bine…perfect. De fapt, te pui în pericol (poate nu îți dai seama) și riști să te epuizezi în timp ce cauți să atingi perfecțiunea. Însă, din păcate, pe cât de mult încerci ca totul să fie bine/perfect, nu ajungi să simți că e suficient…
Dacă lăsăm la o parte discuția despre cum perfecțiunea nu există (deși o căutăm) și ne uităm la ce se întâmplă în interiorul nostru vom ajunge să înțelegem de ce avem nevoie de perfecțiune. În fond, încercarea noastră de a face totul bine, cât mai bine, perfect este un mecanism, pe care l-am dezvoltat în timp. Acest mecanism a avut și are menirea de a ne apăra. De ce anume să ne apere (?) – de posibilitatea de a simți că: nu sunt suficient de bun; nu am voie să fac greșeli; nu sunt bun de nimic. Cu alte cuvinte, este un mecanism a cărui intenție și menire este una pozitivă – și anume să ne apere, adică să aplaneze durerea, suferința. Din păcate, pe de altă parte, acestă formă de protecție ne atrage într-o cursă obositoare și fără de sfârșit. Astfel, căutarea perfecțiunii rezultă din teama de eșec și teama de respingere.
Probabil că cea mai mare problemă a perfecțiunii este că nu concepe noțiunea de suficient. Suntem într-o goană în care mereu există „un mai mult, mai bine, mai sus”. Posibil să obțin o promovare la locul de muncă și în scurt timp voi începe să stabilesc un nou deziderat. Tot ceea ce obțin atunci când sunt perfecționist mă bucură pe moment. Se întâmplă astfel pentru că în interiorul nostru, în profunzimea ființei noastre există o parte care crede că nu este suficient de bună și care suferă din această cauză. Această parte este de fapt captivă într-un trecut îndepărtat în care dintr-o anumită întâmplare sau mai multe, am fost făcuți să simțim că nu suntem suficient de buni. În timp, contextul se schimbă și chiar dacă ajungem să ne realizăm în viață, tot nu ajungem să ne simțim mulțumiți de noi.
Astfel, ce putem, să facem pentru a ieși din cursa obositoare spre perfecține? Putem, în primul rând să ne uităm cu alți ochi la noi și la perfecționismul de care povesteam. Da, ești perfecționsit, dar asta înseamnă și că ești puternic, disciplinat, harnic. Meriți să fii mândru de tine! Mai apoi, încearcă să analizezi situația…
Te invit să reflectezi, în ritmul tău la următoarele:
Înlocuiește întrebarea: ”ce impresie fac?” cu ”ce contează cu adevărat pentru mine?”.
Încearcă să îți răspunzi la:
”Din ce motiv fac toate lucrurile acestea? Din ce motiv îmi doresc să fiu perfect?”
”Pentru cine altcineva (în afară de mine) este sau a fost important să arăt perfect, să mă comport perfect, să fac totul perfect?”
”Ce ai face cu timpul care ți-ar rămâne, dacă brusc te-ai dezice de perfecționism?”
Ce ar însemna să fii tu însuți? Cum ar fi să fii tu însuți, în loc să fii perfect?
După cum povesteam, perfecțiunea este de fapt o formă de a te proteja de critici și de sentimetul că nu ești îndeajuns. Riscul este să nu îți găsești liniștea. Dacă privesc lucrurile astfel, am sentimentul că ai nevoie să vezi și să simți că în realitate, meriți să fii mândru de tine pentru tot ceea ești (cu bune și cu rele) și mai ales…simt că ai nevoie să vezi că perfecțiunea este despre a te cunoaște. Este despre a fi TU și de a avea încredere în tine. Te invit, te provoc, să încerci acum, să fii în felul acesta…perfect! Perfect cu bune și cu rele. Perfect de imperfect.
Cu drag
Psihoterapeut Dalia Stoia
